Una dintre cele mai presante probleme urbanistice la nivel modial şi, cu precădere, la nivel naţional, este locuirea pentru categoriile de persoane aflate în sărăcie şi, mai ales, în sărăcie extremă. Creşterea demografică globală are loc mai ales în mediile defavorizate, acolo unde resursele sunt puţine sau lipsesc. Pe lângă excluziunea socială provocată de sărăcie, grupurile defavorizate sau aflate în diferite tipuri de vulnerabilitate nu pot accesa servicii de bază şi nu au acces la arhitectura practicată de arhitecţi, cu repercusiuni directe asupra calităţii mediului construit şi a vieţii. Deja, în 1995, jurnalul Philadelphia Inquirer semnala că doar 2% din populaţia care utilizează locuinţe lucrează direct cu un arhitect.
Explozia unui mediu construit precar, expansiunea fără precedent a zonelor construite aflate în sărăcie extremă provoacă, în 2013, o presiune socială enormă la nivel global şi ridică multe întrebări privitoare la echitate. Arhitectura practicată astfel (în măsura în care adăposturile improvizate pot fi considerate arhitectură şi vom nuanţa aceste concepte în cadrul discuţiei despre John F. C. Turner) pune probleme serioase de stabilitate şi de sănătate a utilizatorilor. Nu în ultimul rând, copleşeşte prin volum, întindere şi expansiune.
În ultimele decade, a devenit necesar ca arhitectura să-şi redefinească domeniul de acţiune, să devină o arhitectură a schimbării care să aibă relevanţă nu numai în plan estetic ci şi etic, social. O arhitectură care este bună din punct de vedere al calităţii design-ului şi standardelor profesionale trebuie în mod necesar să facă bine unui număr cât mai mare de utilizatori, să fie permeabilă şi flexibilă. Această arhitectură mută accentul de pe proiectarea construcţiei pe proiectarea unui sistem de relaţii economice, politice şi sociale capabile să producă schimbarea cadrului construit din sărăcie extremă şi, odată cu el, să schimbe în bine comunităţile foarte sărace, material şi social.
În contextul actual al practicării profesiei de arhitect în Europa şi, cu precădere, în România, este necesară adaptarea profesiei la noile realităţi economice şi sociale, cum ar fi: