Vară participativă în judeţul Călăraşi. Poveşti cu case în Bărăgan.

 

Începutul: e simplu, într-o vară un grup de studenţi la arhitectură coordonaţi de profesorii lor au venit să deseneze patru case într-un sat de câmpie din zona Bărăganului. Au plecat după o săptâmână cu patru poveşti construite în lemn, cu acoperişuri de stuf, spaţii calculate, pereţi protectori, prispe şi umbrare. Au încercat să îmblânzească spaţiul, să asculte şi să traducă în proiecte patru spaţii generate de nevoile concrete ale oamenilor. Micul centru de design comunitar care a prins viaţă pe parcursul săptămânii este o matrice durabilă, realizată cu mijloace minime, prin implicarea şi colaborarea tuturor participanţilor. Studenţii au învăţat să proiecteze case care cresc mari, o dată cu copiii pe care îi adăpostesc, locuinţe ca nişte organisme vii influenţate de timp, mediu, experienţe, culori. Case sustenabile în spaţii vagi. Concept vernacular. Proiectare-împreună, construire-experiment. Case care vor continua să se dezvolte în timp, mult după finalizarea lucrărilor.

Locul. Sat de câmpie, vegetaţie de stepă, vreme aspră ca spinii florilor de câmp care cresc pretutindeni. Veri fierbinţi şi uscate, ierni geroase, cu crivăţ puternic. Pământ arid, cu nume dat de turci şi cumani, acoperit de un strat de loess, cu crovuri, dune, limane, lacuri sărate şi văi. Pământul e bun, poţi să cultivi grâu, orez şi porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr şi tutun.

Aici, în spaţiul acesta unde au fost descoperite urme ale unor aşezări neoltitice, obiecte de ceramică, unelte din piatră şi cupru, figurine din lut şi os, sub lumina nemijlocită a soarelui, casele existente îşi dezvăluie structurile fruste, amalgam de texturi, materiale şi straturi de „vechi”, de provenienţe diferite, asamblate în forme compozite; scaune cioplite în trunchiuri de copac, uşă cu motive decorative primită din sat, fântână cu cumpănă.

Copiii. Pământ uscat acoperit cu flori sălbatice, copii cu piele arsă de soare. Copilărie în afara spaţiului. Timpul stă în jurul caselor, singurul care, în mod ciudat, le împiedică să se prăbuşească. Sunt aici, se simt: marginalizare, izolare, uitare. Peisaj făcut din linii orizontale, căldura care şterge culorile, încremenirea care defineşte. Copiii nu se joacă cu obiecte, au câmpuri cu soare şi tăcere. Barca de hârtie a lui Reli nu are mediul în care să plutească, copiii trăiesc fără cunoaştere, fără un spaţiu propriu de locuit şi dezvoltare, riscă să se rătăcească.

Sunt fascinaţi de uneltele de scris şi de posibilităţile infinite de a crea forme şi culori pe hârtie, de aceea urmăresc cu interes desenul studenţilor, şi vor să încerce mereu. Nu au jucării sau dulciuri şi nici posibilitatea să aleagă. Programele le aduc mai aproape posibilitatea de a merge mai departe, de a învăţa. Importanţa de a avea o casă şi condiţii decente de locuire în concordanţă cu statutul unei fiinţe umane. Şansa de a putea face şi altceva în afară să se joace printre ziduri vechi, gunoaie şi mărăcini.

Reli are ochi mari, cafenii, poartă şosete roz şi o pereche de balerini roşii care i-au rămas mici. Când primeşte un sandviş îl împarte cu unul dintre fraţii mai mici care e cu ea. Îi place să te vadă desenând şi să alerge; pune întrebări dar mai mult vorbeşte cu ochii. Se uită atentă la bărcuţa din hârtie pe care i-o întinzi. Fiecare copil primeşte câte una. După un timp, apare alt grup care îşi revendică bărcuţele…Treptat prind curaj, se apropie, întreabă, ating, înţeleg.

La amiază, aerul uscat şi încremenit este întrerupt de pulsaţiile strigătelor de bucurie ale copiilor la vederea Maranei şi a Emiliei: o să se joace, o să alerge, o să înveţe, o să fie împreună. Deocamdată zburdă liberi în perimetrul noii case, delimitate pe pămînt cu sfori şi ţăruşi de lemn de către studenţi, prima imagine a casei ce va să fie. In jur miroase a soare şi praf, a ierburi uscate şi a cer; mult cer care se ia la întrecere cu pământul acoperit de ciulini. Încearcă să citeşti locul prin ochii lor.

În atelierele concepute pentru ei, copiii învaţă prin jocuri simple, bazate pe deschidere şi apropiere, ce înseamnă echipa, cum să se poarte şi să vorbească frumos şi cum să (re)descopere şcoala dintr-o perspectivă accesibilă, productivă şi dinamică. Părinţii lor află mai multe despre posibilităţile de a­-şi folosi mai eficient aptitudinile pentru a se integra mai bine în piaţa muncii.

Povestea. Şcoala de vară ArhiPera 2013. Studenţi arhitecţi de diferite coloraturi se întâlnesc într-o dimineaţă de iulie pregătiţi să-şi unească eforturile pentru a asigura un start mai bun în viaţă pentru patru familii care locuiesc în condiţii de sărăcie extremă în apropierea Bucureştiului, într-un sat din judeţul Călăraşi. Proiectul, complex, se desfăşoară cu colaborarea şi implicarea a mai multor nume reprezentative în domeniu. În ultima zi a şcolii, peisajul se schimbă, raporturile la fel, nerăbdarea creşte în aceeaşi masură cu încrederea. După-amiaza, înainte de a pleca, micul centru de design recent construit se transformă în reper, un reper care se va dezvolta şi va servi, pentru comunitate, drept model şi garanţie a solidarităţii.

Prima vizită pe teren. Impactul e mare: vegetaţie întreruptă de poteci bătătorite, praf, cer decolorat, ziduri mâncate de vreme, neîncredere. Oameni faţă în faţă: vârste, etnii, viziuni diferite sunt lăsate deoparte. Vorbind şi privind, se deschid bariere, se întâlnesc experienţe, culturi, se nasc alte perspective. Studenţi şi localnici se strâng în grupuri mici, la intrarea în case, şi împreună încearcă să construiască, mai întâi pe hârtie, o casă potrivită. Studenţii măsoară, trasează, analizează, şterg, transformă. Copiii se aşază în jurul studenţilor care desenează, ca şi cum s-ar pregăti să asculte o poveste. Sunt nedumeriţi la început de efervescenţa din jur, de chipurile noi, de zâmbete şi de atitudinea deschisă, apropiată; capătă apoi curaj, au iniţiativă, se implică, vor să se joace, vor să ajute.

Cuvintele se transformă în linii, desenele prind viaţă prin machete, amprente-prototip ale caselor care vor fi construite. Oamenii şi copii se adună în jurul machetelor pentru a înţelege şi a-şi imagina viitorul spaţiu de locuit; se vorbeşte despre structură, orientare, detalii, modificări, sunt tăceri, întrebări, speranţe. Zone de lumină şi de umbră. Puncte-cheie. Protecţie şi incluziune.

Pe tot parcursul săptămânii, planurile de acţiune se diferenţiază şi se întâlnesc periodic, într-o îmbinare studiată. Proiect: planuri, faţade, secţiuni, detalii de execuţie, machete, memorii tehnice. Şantier: se toarnă fundaţia, se căptuşesc pereţii cu vată minerală, se montează grinzi, stuful este legat în snopi, se aplică plasă de sârmă şi apoi glet, acoperişul începe să fie acoperit cu stuf, privirile încep să se înalţe pe măsură ce casa capătă formă.

Caracterul participativ se reflectă în mobilizarea şi includerea membrilor familiilor şi ai comunităţii în procesul de concepere şi de realizare efectivă a locuinţelor pentru a crea un mediu echilibrat şi mai deschis la nevoile şi statutul localnicilor. Materiale şi tehnologii locale. Respectarea caracterului locului. Acţiuni comunicative. Colaborare, descoperire, solidarizare. Membrii familiilor beneficiare învaţă să-şi comunice nevoile şi ideile şi să se implice activ la construirea şi ulterior, întreţinerea şi extinderea propriilor locuinţe.

Deschiderea limitelor, desfiinţarea barierelor psihologice, uneori mult mai puternice decât cele fizice, atenuarea formelor extreme de sărăcie locativă. Construirea cu puţin funcţionează, numărul mic al mijloacelor e compensat de nivelul ridicat al semnificaţiei. Totul se îmbină şi conlucrează pentru crearea unor comunităţi echilibrate, deschise, ai căror membrii să aibă un nivel de decent de trai, acces la educaţie şi şanse reale pe piaţa muncii: apropierea arhitecturii de etică, munca pro bono, ingeniozitatea detaliilor şi soluţiilor constructive, reformarea sistemul educaţional de profil, caracterul sustenabil, semnificaţia actului constructiv, participaţionism, dezvoltare durabilă.

ArhiPera priveste cu atenţie oamenii şi locul, de aproape, ca să ajute cazuri grave. Priveşte apoi, de departe, ca să creeze o imagine de ansamblu, pentru a determina autorităţile să creeze pârghiile necesare pentru ca, pornind de la aceste modele de bune practici, să construiască locuinţe şi să ajute astfel, şi sub multe alte aspecte, un număr cât mai mare de comunităţi defavorizate. Comunicare continuă, empowerment, participare cetăţenească. Ideii de adăpost şi de bază funcţională i se alătură sentimentul de împărtăşire şi atitudinea comunităţii faţă de loc. Dincolo de termeni şi concepte, proiecte şi programe, sunt oamenii, mici şi mari şi locul, privit ca atare.

Pe şantierul centrului de design comunitar, vocile se amestecă, se succedă sau alternează cu perioade de tăcere întrerupte de zgomotul instrumentelor şi utilajelor. Energia creatoare se manifestă felurit, se scrie, se fac fotografii, se discută, se desenează, se pun întrebări, se caută soluţii; sunt momente de descurajare, de îndoială, de efervescenţă, de reuşită. Într-o grădină sunt plantate flori de culoarea norilor albi, tije subţiri şi tăcute. Dacă te uiţi printre gardurile casei-model, orizontul se schimbă, doar cerul rămâne la fel.

Dimineaţa, direct pe iarbă, se construiesc, la scară mică, locuinţe pentru viitor, din carton, lut, stuf, sârmă, bucăţi de lemn, plastilină şi plante uscate. Studenţii decupează, lipesc, împletesc, calculează, modelează, asamblează. Intreabă, se sfătuiesc, caută.

După-amiaza, mesele de lucru sunt acoperite de schiţe, fragmente de machete, materiale, creioane, reviste; se înfruntă priviri, puncte de vedere, idei, lucrul continuă individual sau în echipe, proiectele încep să capete formă. Se fac prezentări, observaţii, modificări, reinterpretări, ajustări, procesul e dinamic.

Cele patru case noi se deosebesc şi se aseamănă: încăperi pentru copii mici şi mari, umbrar pentru adăpost în timpul verii, pod pentru a depozita lucruri; pereţi de protecţie împotriva zăpezii în timpul iernii, spaţii multifuncţionale; spaţii intermediare, pergolă cu viţă-de-vie, idei de structurare a grădinii de legume; spaţii separate pentru părinţi şi copii, baze pentru extinderi ulterioare.

ArhiPera înseamnă încercarea de a trece peste bariera lui „altfel”, fie că e vorba de nivelul de trai sau de aspectul etnic, astfel încât marginile să devină fragmente de centru atât pentru membrii comunităţii, cât şi pentru ceilalţi, prin atenuarea limitelor.

 

La sfîrşitul celor şase zile, copiii pot să se uite la cer prin fereastra centrului de design comunitar recent construit, început palpabil al unui proiect-promisiune.

 

Alexandra Purnichescu

septembrie 2013